Plâng vânturile..
Mânjii se joacă şi nechează,
Şi pusta-ntreagă plânge în dulcea după-amiază,
Iar iepele robuste
Pasc leneşe-n răcoarea nemărginitei puste..
Trec leneşe în soare, cu paşi mărunţi, superbi,
Şi din belşugul verde al fragedelor ierbi,
Brusc capetele mândre şi le ridică arare,
Ca nişte voluptoase femei de viţă mare..
Prin pulberea solară, ca subt vrăjite pânze,
Neastâmpărate-aleargă strălucitoare mânze..
Sălbatice, aprinse, capricioase mânze..
Le-mbată zarea albă şi vântu-aţâţător..
Zefiri răsfaţă coama pe gâturile lor,
Le umplu de fior..
Şi ele-aleargă-aleargă
Şi se opresc apoi,
Pentru-a porni din nou, cu paşi tot mai vioi..
În carnea-nfloritoare, porniri nebune ard
Şi ca fardate straniu c-un nestatornic fard.
Lucesc în ceasul ăstor însângerări solare..
Pe pusta necuprinsă, cu iarbă grasă, -naltă,
Aleargă furtunatic,
Aleargă mânze una mai mândră ca cealaltă..
Se-ntorc şi pleacă iarăşi în salturi tot mai vii.
Parc-au scăpat din stranii, nomade herghelii..
Din când în când în faţă-mi s-opresc..
Şi – majestoase,
Dulci, mă privesc asemeni femeilor frumoase..
Şi-uimit rămân cuprins de-o-nfiorare veche,
Ca-n faţa unor vii statui fără pereche..
August anină-n coame multicolore jerbe,
Iar vântu-aţâţă pofte în mânzele superbe.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj idilic de pustă, populat de mânji sălbatici și iepe robuste. Natura este personificată, iar animalele sunt comparate cu femei frumoase, creând o atmosferă de admirație și melancolie.