Prin vânturi ce latră,
sui cu pași de piatră,
poteca răzleată:
ce șchioapă și-ngheață,
către stâni de ceață.
Arșița mă coc,
umbra-mi: greu cojoc,
parc-ar fi de foc,
parc-aș duce așa
pe cărarea grea,
veacurile-n ea.
Și-așa cum sui,
pieptul muntelui,
un gând ca un cui
ma izbește, sui:
uite turma!.. Nu-i!..
Caut-o, de poți,
peste munții toți,
peste munții toți!.
Cum mă-ntărât
după-atât urât,
sângerând, în gât,
se-ntâlnesc de-a valma:
rugă și sudalmă.
Prin brazi, prin brădui,
pe poteci haihui,
ochii-mi văd ce nu-i.
Pașii, smulși domol,
calcă parcă-n gol,
peste munți salhui:
pași ai nimănui,
pași ai nimănui.
Fluieru-n șerpar,
în șerpar de jar,
glas vrea să-njghebe,
munții să-i întrebe.
Printre crengi de sânger,
când diavol, când înger,
cu soarele sânger.
Pârâul: alb țap,
se dă peste cap,
vântul: orb dulău,
se prăvale-n hău,
codru-mbătrânit
pleacă spre-asfințit.
Și-ori pe unde-apuci,
ca niște năluci,
tufe, stânci tresar,
parcă-s oi de jar,
parcă-s oi de jar.
Ochii văd, nu văd.
E-ajun de prăpăd?
Furtuna-ncepută?
Ori munții se mută?..
Parcă mii de câni,
de câni de la stâni,
ca ieșiți din piatră,
din hauri mă latră.
Cum sui, cum nu sui,
unde ochii-mi pui,
un gând ca un cui
ma-njunghie, sui:
uite turma!.. Nu-i!..
Caut-o de poți
printre anii hoți,
peste munții toți,
peste munții toți!.
Sensul versurilor
Un cioban își caută turma pierdută pe munte, confruntându-se cu greutățile naturii și cu un sentiment profund de pierdere și deznădejde. Căutarea devine o metaforă pentru trecerea timpului și pentru pierderea a ceea ce este valoros.