Plâng vânturile..
Mânjii se joacă și nechează,
Și pusta-ntreagă plânge în dulce-a după-amiaza,
Iar iepele robuste
Pasc leneșe-n răcoarea nemărginitei puste..
Trec leneșe în soare, cu pași mărunți, superbi,
Și din belșugul verde al fragedelor ierbi,
Brusc capetele mândre și le ridică-n zare,
Ca niște voluptoase femei de viță mare..
Prin pulberea solară, ca subt vrăjite panze,
Neastâmpărate-aleargă strălucitoare mânze..
Sălbatice, aprinse, capricioase mânze..
Le-mbată zarea albă și vântu-ațâțător..
Zefiri răsfață coama pe gâturile lor,
Le umplu de fior..
Și ele-aleargă-aleargă
Și se opresc apoi,
Pentru-a porni din nou, cu pași tot mai vioi..
În carnea-nfloritoare, porniri nebune ard
Și ca fardate straniu c-un nestatornic fard.
Lucesc în ceasul astor însângerări solare..
Pe pusta necuprinsă, cu iarba grasă, -naltă,
Aleargă furtunatic,
Aleargă mânze una mai mândră ca cealaltă..
Se-ntorc și pleacă iarăși în salturi tot mai vii.
Parc-au scăpat din stranii, nomade herghelii..
Din când în când în fața-mi s-opresc..
Și – măiestoase,
Dulci, mă privesc asemeni femeilor frumoase..
Și-uimit rămân cuprins de-o-nfiorare veche,
Ca-n fața unor vii statui fără pereche..
August anină-n coame multicolore jerbe,
Iar vântu-ațâță pofte în mânzele superbe.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj idilic de pustă, populată de mânji sălbatici și iepe robuste. Natura este personificată, iar frumusețea animalelor este comparată cu cea a femeilor, creând o atmosferă contemplativă și melancolică.