Viii și morții.
O regulă te-ndeamnă să nu scrii
Decât de bine despre vii,
Că lucrurile judecate
Trec pentru tine-ntre păcate.
Porunca e să rabzi din greu,
Că judecata-i a lui Dumnezeu.
Tot regula te-ndeamnă să te porți
Sfios, cuviincios și cu cei morți.
C-au apăsat, c-au prigonit
Stăpânii timpului, trăit
În plânsete și suferință,
Tu întărește-te-n credință
Și rabdă aprig, semenule meu,
Că-i pedepsește bunul Dumnezeu.
De altfel dogma-nvață pe mișei
Că orice stăpânire-i de la El,
Că focul, sângele și fierul
I le-a trimis spre pocăință cerul,
În numele săracului Hristos,
Și că s-a-nvrednicit de ele cu prisos.
Îngenuncheat, bolnav și mut,
E singurul tău merit cunoscut,
Și pocăința ta îndătinată
E singura și marea ta răsplată.
Deci morți și vii s-au înțeles
Să ocolească orișice proces,
Și unii pe ceilalți îi spală
Cu un principiu mistic de morală,
Și adevărul, astfel, îl înșeală,
Ca nu cumva să iasă la iveală.
Minciuna și fățărnicia
Și-asigură atotputernicia.
1963.
Tudor Arghezi -VERSURI – 1980
Sensul versurilor
Poezia explorează ipocrizia și compromisurile dintre vii și morți, sugerând că ambele părți se complac într-o moralitate mistică pentru a evita confruntarea cu adevărul. Se critică ideea că orice putere vine de la divinitate, chiar și cea opresivă, și se subliniază rolul pocăinței ca singură virtute recunoscută.