În toată vremea mă gândesc la tine,
În ceasul bun ca și în ceasul rău,
Fără să vreau, fără să știu, străine,
Chemat de mutul sfântul glasul tău.
E un nărav cu-obârșie străveche,
Și în deșert voiam cu el să lupt.
Te-am moștenit în sânge și-n ureche,
Și te-am băut cu laptele meu supt.
Și gândul meu ca urletul de fiară,
Flămând de ceruri și de țară,.
Mă zdruncina din milă și păcate,
În goala mea singurătate.
E-o moștenire care vine,
De mii de ani până la mine.
5 Iunie 1966
Sensul versurilor
Piesa exprimă o nostalgie profundă și o legătură inexplicabilă cu trecutul. Vorbitorul se simte legat de o moștenire ancestrală care îl definește și îl bântuie în singurătate.