Tudor Arghezi – Epilog

Epilog.
Au câștigat ciocoii războiul lor cu țara
Și s-au ales plugarii cu morții și ocara.
Sus inimile sterpe! Trăiască putregaiul!
Sărbătoresc se-ntinde în București alaiul,
Și nengropați, pe drumuri, ucișii zac dovadă
Că cine mai cârtește, ca și ei va să cadă.
Trăiască și guvernul și brava lui armată,
Că-mpușcă la comandă pe mamă și pe tată.
Între flăcăii noștri și noi, acei cu vina,
Gândește, hotărăște și-nvinge disciplina.
Trăiască Suveranul și mai cu seamă el,
Că ne-a făcut oștire și ofițeri model,
Să apere bănetul și setea de la fire
De-a-l înmulți nainte prin jaf și gâtuire.
Izbânda-i totuși tristă, deși e câștigată.
Boierii cad pe gânduri, la masă, dintr-odată.
Le scapă furculița din mână, și-ntr-o doară
Privirea cată goală-n ninsoarea de afară.
Nu-i chiar o bucurie și-atâta de ușor
Să vezi că-ți vine moartea, de drept, într-ajutor.
De-acu schimbat e totul. În curți și-n pragul porții,
Printre viței și-n grajduri, te-ntâlnești cu morții,
Cu umbra lor de sânge. Se uită, stă și piere.
Parcă-i în cârji bătrânul Stoian și parcă cere.
Nici unul nu mai are nici brațe, nici putere.
– „Mi-aduc aminte, seara, din frunză cum cânta..
Era deștept, Dumitru..”
– „E-ntins în șanț, papa..”.
E o tăcere moartă, care-a-nghețat și zace
Pe sate, pe cătune, pe oameni pe conace.
E frig în suflet. Gândul se înfiripă-alene
Și șchioapătă ca șoimul gol, dezbrăcat de pene,
Cu aripa de piele, prin glod, ca o găină.
S-a mohorât a noapte și ziua, pe lumină.
Un lucru umblă, negru și nou, din casă-n casă.
Din negurile astea tot moarte-o să mai iasă.
Morții-au tăcut în sate, dar tot le-a mai rămas
Din ochi o pâlpâire și-o șoaptă, ca un glas.
Băteți din palme-n teatre și-n săli de adunare
Că vă aduce-oștirea o nouă ușurare.
Ați cucerit-o țara, după amar și chin,
Cu sabia și tunul, ca un pământ strein.
Că de streină țara, deși vi-i gura plină
De ea, n-aveți ce zice, va fost și vi-i streină.
Ea mai fusese-a voastră cu tot ce-a dat belșug,
Prin fraudă piezise, tertip și meșteșug.
Acum se face-a voastră detot, prin foc și pară.
Poporul fără pâine mai e și fără țară.
Cu slove de trei șchioape, pe firme, cu vopsea,
Citești și mulțumește a cui e țara ta.
De vrei, din temelie, să știi ce haimanale
Te stăpânesc pe tine și rodul țării tale,
Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale..
Și n-ai aflat nimica, ai dat de o mulțime
De societăți pitite, numite „anonime”.
Nu că tăgădui munca făcută, nici atunci
Când una grămădește prea mult, din două munci,
Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care
Stă-ngenuncheat să vadă sămânța de răsare,
Ori domnul cel cu geamul rotund, de lângă nas,
Nervos că iscălește la șase luni un ceas?
Dreptatea, deocamdată înfrântă, tot mai cere
Răsplata măsurată pe muncă și durere,
Dar subt cuvânt că unul are un simț și-o minte,
Și altul brațe grele, vorbirea asta minte,
Când spune că stăpânul, mai mare, se cuvine
Să ia tot rodul zilei, sleindu-te pe tine.
Nu vreți, nici asta dată nu vreți? Atunci se schimbă,
S-a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă limbă,
Așa pe neștiute, pe la un miez de noapte,
Răspunde din bordeie alt nouă sute șapte,
Mai chibzuit, mai crâncen, nu lânced ca o turmă.
Să nu cumva să fie, vedeți, și cel din urmă.
Că poate și armata în slujba la ciocoi,
Trezită la dreptate, să fie-atunci cu noi.
Tudor Arghezi -VERSURI – 1980