Când ți-ai pornit clădirea altarului visat,
Vezi că, furat de izme, să nu te fi înșelat.
De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte,
Te legi de la-nceputuri, visând, cu jurăminte.
Dezgropi pe om din beznă, faci stelele să cânte,
Să n-ai deșertăciune, nici har să te-nspăimânte.
Cu tainele nu-ncape de-a glumă să te joci:
Câte cuvinte-n carte, atâtea-s și găoci.
Așteaptă alte smalțuri, mai proaspete, și vor
O scânteiere nouă și dinlăuntrul lor.
Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu
Îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu.
Altarul ca să fie și pietrele să ție
Cer inima și viață zidite-n temelie.
Sensul versurilor
Piesa descrie sacrificiul necesar pentru creație, asemănând actul poetic cu construirea unui altar. Poetul trebuie să se dedice complet, chiar și în fața blestemelor, pentru a da viață operei sale.