Nu te-am văzut la față, dar, vecine,
Te simt mereu alături, lângă mine,
Nu te aud când intri, ci, deslușit în șoapte,
Te-ntrezăresc de cum se face noapte.
Mă caută de-o viață-ntreagă,
Oriunde-ajung, ființa ta pribeagă,
De ceață și de umbră sau de gând,
Și-aștept să se-nsereze mai curând.
Aș iscodi cuvântul în zadar
Să te numesc: duh, înger, fum sau har,
Însă simțind că te apropii, psaltul,
Trezit pe foaia mută din teanc, se face altul.
O scăpare fulgeră deodată
Nemărginirea lumii-ntunecată
Și, ca un tibișir de aur, trage-o dungă
De scăpară departe întreaga zare lungă.
Iar dacă până psaltului dă spic,
Eu n-aduc la-ncolțirea lui nimic,
Că mâna mâna ta mi-o mână,
Și ghiersul meu e-al tău: doar ți-l îngână.
Obișnuit cu pasul, ți-l aștept
Cu mâinile unite-a smerenie, la piept.
Un jilț în dreptul rafturilor pline
Stă pregătit, nălucă, pentru tine.
Voiam să-ți sărut odată opincă de lumină,
Dar, ca și mine, nu știi ce-i tihna și hodina.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o conexiune spirituală profundă cu o entitate nevăzută, un fel de vecin spiritual sau înger. Vorbitorul simte prezența acestei entități și anticipează o întâlnire, recunoscând că inspirația și creația sa sunt influențate de aceasta.