Stă singuratec câinele.
De pază
Nu știe cui, pe la amiază:
Fântânii rupte, spânului uscat.
Drumului, cerului, omului?
A tremurat.
Gerul îi ustură urechile, l***,
Nevinovat, neîndurat și degeaba.
Carnea, vlagă, zgârciul, pe de-a-ncetul
I le-a mâncat și mistuit scheletul.
Barba aspră i-a crescut, zbârlită.
Vocea scrâșnește isprăvită.
Și-a purtat, ocărâte, oasele
Pe
Ia toate ușile și casele.
Îl chem și nu înțelege:
Nu mai poate să se dezlege.
Dar ochii lui, într-un maidan,
Părinte,
Dau mărturia lucrurilor sfinte.
Sensul versurilor
Piesa descrie un câine bătrân și singuratic, care, în ciuda suferinței și a uitării, continuă să păzească un loc pustiu. Ochii lui, însă, reflectă o loialitate și o puritate care amintesc de lucruri sfinte, sugerând o demnitate tragică.