Bivolul cu coarne de jar
Paște spini, pulbere și lut,
Și lasă scrum și pojar
Pe unde-a păscut și-a șezut.
Pe biserica mare.
S-a ridicat ca o capră, în două picioare.
Noapte: năvală și pâclă de noroade.
Îi linge turla și-o roade.
A mușcat din aramă și-a supt.
Scrâșnit, clopotul a sunat și s-a rupt.
De-o sută de zile
îi pâlpâie ochii a fum de feștile
Și-mi dă, cu moartea călare pe bivol, târcoale.
Brațul e gângav și vlaga e moale.
Vai! apa s-a fiert în urcioare.
Tânjesc să o sorb din izvoare.
Mi-aș vrea palmele, tălpile, reci.
Proaspătă iarbă, crăițe-n poteci.
Icoana singură surâde ca o păpușă.
A bătut cineva la ușă?
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj dezolant și apocaliptic, unde un bivol mistuie totul în jur. Naratorul se simte slăbit și tânjește după puritate și speranță, în timp ce moartea îl amenință constant.