Pe poarta închisorii a intrat
Convoiul adunat
Al celor prinși hoinari, de prin oraș,
Doi câte doi, un prins și un ostaș,
De la o vreme-ncoace, suspecții, prinși grămadă,
De osteneli și foame sunt slabi și stau să cadă,
Cu baioneta-n țeavă și țeava puștii-ntinsă
Pășește greu, bătrână, desculță, și o <<însă>>,
Se uită speriată, ca o cățea bătută.
Câți ani să aibă? Poate vreo nouăzeci, vreo o sută..
Eram ca pe la toacă, cam pe la scăpătat..
– << Ați întrebat-o, mă, ați cercetat?
Ce-i cu muierea asta și cine-i și de unde? >>
– << Tot întrebăm de-aznoapte. Trăsare, nu răspunde.
Mută ca moartea, geme, nu vorbește,
Nu știe boacă rumânește.
La tot ce-o-ntrebi e ”Tecla”, și pe urmă tace,
Tecla mereu, și pace,
Hârtii,
Sensul versurilor
O femeie bătrână, numită Tecla, este adusă la închisoare, dar nimeni nu știe cine este sau de unde vine. Ea nu vorbește și pare speriată, adâncind misterul din jurul identității și soartei ei.