Un plop uscat și lângă plop o școală.
Împrejur, țărâna goală.
O veșnicie uriașă, neîntrerupt
Albastră-n șes, în zări, sus, dedesubt.
Atâta cer pentru atâta sat!
Atâta Dumnezeu la un crâmpei!
Un greiere de om stă-ngenuncheat
Cu cobză-n rugăciunea ei.
Tu te închini și mai nădăjduiești,
Fărâmă de ceva ce ești,
Și glasul tău cântat ți se îngroapă
Ca-n heleșteu un strop de apă.
Plopul uscat știa mai mult: a fost.
Fă și tu trunchi, ca plopul din ogradă.
Crește la cer, de bunăvoie prost,
Dă frunze-n el și lasă-le să cadă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de deznădejde și insignifianță în fața măreției naturii și a divinității. Imaginea plopului uscat sugerează o stare de existență lipsită de vitalitate, în contrast cu imensitatea cerului și a credinței.