Și când mă uit la tine, frumoșii ochi îi pleci.
Tu știi orice ispită în rugăciuni s-o pleci.
Iar seara, la icoane, te-nchini și bați metanii,
De-nfiorări profane te plângi la spovedanii
Și nu pricepi, frumoaso, că fără să fi vrut
Nesocotești porunca prin care ne-am născut.
De când sună pe lume întâia sărutare
Și pan’ la cântărețul ce-ți murmur-o cântare,
Viețile se pleacă aceleiași puteri
Ce înnoiește vieții tot alte primăveri.
Nu simți cum o șoptește din orice colț de gură
Și mii de guri îi cântă osana în natură?
N-o scrie-n lung de ceruri șiraguri de cocori
Și călătorii nouri, ca visul plutitori,
Sărutători de stele îngemănați cu vântul
Și marea ce cuprinde cu-mbrățișări pământul
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre spiritualitate și atracția naturală, sugerând că viața și iubirea sunt forțe puternice care reînnoiesc lumea. Vorbește despre o fecioară care se dedică rugăciunii, dar este atrasă de frumusețea și puterea naturii.