Luminile de ierburi deslipite,
Se reculeg în soare ca s-apună –
Desfă-te, suflete, dintre ispite
Și-n trup te-adună.
Un leagăn e, și culcă-mi-te-n el.
Sunt plin de somn ca un mormânt de duhul morții.
Ne-o legăna-ncet, încetinel,
Cu grijă mâna sorții.
Și fără graiu, un cântec de-adormire
Pe oboseala noastră va să cadă –
Toamnătică-mpăienjenire.
Pe-o veștedă livadă.
De câte-au fost, de câte-or fi
Nu va cânta, nu va șopti
Ca nici să știm nici să simțim
Când adormim.
Doar luna jumătate s-o legăna în gol
Ca noi domol,
Asemeni unui leagăn ce poartă-n infinit
Un prunc de mii de veacuri adormit
În cântece de stele căzătoare.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema somnului ca o formă de odihnă eternă, similară cu moartea. Imaginea leagănului sugerează o tranziție lină spre necunoscut, însoțită de un sentiment de melancolie și acceptare a trecerii timpului.