Întâiul gând ți se cuvine ție,
Putere creatoare,
Tu care faci din patimi poezie.
Cum zămislești din mlaștini stătătoare
O candelă de nufăr argintie
Din care-și urcă flăcările line
Festilele de galbene stamine.
Întâiul dor ți se cuvine ție,
Întâiul dor de-a mă desface-n soare.
Sub auria razelor ninsoare
Că floarea unui crin
Când mugurul se sparge, de frumusețe plin.
Întâiul cânt ți se cuvine ție,
Întâiul cânt cu care, – șoptit pe jumătate
Că un suspin de boare ce-n ramuri se destramă, –
M-a luluit în poală-i de ierburi aromate
Natură mama.
Întâiul imn ți se cuvine ție,
Putere creatoare, -E-n el credință din copilărie
Și-o inima tremurătoare.
Când roadele grădinilor se coc
În iunie, la-ntâiul verii foc,
Ușor înrumenite și brumate
Pe jumătate,
O văd pe mama, paznica fierbinte
A unei datini sfinte:
Cucernică adună-ntâiul rând
De poame coapte
Și murmurând.
Icoanelor misterioase șoapte.
Tămâie îndelung și luminos
Al ramurilor pârguit prinos
Și iese că și mine-n dimineți
Duminicale,
O Doamne-n cinstea rodniciei tale
Să-mpartă-ntâmplătorilor drumeți.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus puterii creatoare a naturii și divinității, exprimând recunoștință pentru roadele pământului și credința moștenită din copilărie. Gestul mamei de a oferi primele roade este un simbol al respectului și al conexiunii cu sacrul.