Neadunat în carte se va stinge curând
Cântecul meu de curmeziș de leat.
Neadunat în carte se va stinge curând
Tot ce-ntr-a vremii inimă a stat.
Se va stinge curajul cu care-am primit
Moartea sfidător în găvanele goale
Văzându-mi de treburi și gânduri liniștit
Până să mă prefacă-n ulcele și oale.
Se va stinge curajul cu care, fără de teamă
Am zburat către un nesfârșit ce mă cheamă.
Știind prea bine că-i o neclintită lege
Să nu-l pot înțelege.
Veșnică vei rămâne doar tu,
Făptură legănată sub ceruri de vise
Numai versurile în care te-am cântat vor rămâne
Cu privirile albastre și-ntunecoase deschise.
Vor oglindi cântecul pe care l-ai blestemat să m-adoarmă
Vor oglindi, de tine menite, pocalele pline,
Vor oglindi șoaptele tale dulci, ca niște tăiușuri fine de armă
Și lumea întreabă vrăjită de tine.
Celelalte chiote ale mele vor muri,
Strivite întrebărilor lor, se vor zgârci în durere,
Vor mușca piatră și se vor auzi
Cum unul câte unul trosnește și piere.
Veșnică vei rămâne doar tu,
Făptură legănată sub ceruri de vise
Numai versurile în care te-am cântat vor rămâne de-a pururi,
Cu privirile albastru întunecate-deschise.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității vieții și a artei, contrastând cu eternitatea iubirii și a amintirii unei persoane dragi, imortalizată prin versuri. Vorbitorul acceptă moartea, dar găsește consolare în ideea că poezia și amintirea iubirii vor supraviețui.