Nu-s numai Alpii înecați ai cugetării,
Nu-s numai recile ninsori pe ideal,
Nu-i numai jocul străveziu al fiecărei
Sclipiri filigranate în pocal.
Ci-i cugetarea clocotind necontenit,
Svâcnind din noi spre alte ceruri ori genuni
Și-s aripile gândului ce se agită
În pătimășe pale de furtuni.
Să nu închidem pasiunile ideii
În temnițe de lașitate și urât;
Va fi mai greu să le scăpăm de vraja cheii
Când în adânc se vor fi mohorât.
Odată-un om și-a zăvorât în sine gândul
Și dragostea și-a zăvorât-o-n sinea sa,
Visa să le redea cândva din nou avântul –
Nu mai putea, ori poate nici nu mai voia.
La geam țintea privirea-n zare aurie,
Privea convoiul lung de nouri cu nesaț
Și legănat de-o nesfârșită nostalgie
El rândunele-ademenea în lanț.
Le contempla cu duioșie – prinse – teama,
Le mângâia pe pieptul moale și gălbui
Și tresărea de duioșie dându-și seama
Că are-o viața în puterea lui.
El le prindea doar ca să le elibereze
Legându-le de gât cu șnur vopsit frumos;
Le urmărea apoi cum zboară-n curbe treze
Mișcat de gestu-i larg și generos.
Dar cea mai mândră rândunică își închise
În palma aspră ochiul cald și îngrozit.
Atât de intim libertatea își iubise
C-a refuzat eliberarea. A murit.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre dorința de a controla și nevoia de libertate, folosind metafora rândunelelor prinse și eliberate. Refuzul final al unei rândunici de a accepta eliberarea, preferând moartea, subliniază importanța libertății autentice și a alegerii individuale.