Nicolae Labiș – Pe Obcinele Stânișoarei

Pe obcinele Stânișoarei am trecut
Când soarele însângera a înserare,
Pășeam tăcut, cu gândul dus către trecut,
Cu gândul dus la o iubire trecătoare.
Urcau din văi vuiri de ape, monoton
Cădeau de sus vuiri de brad, înmiresmate.
Eram mâhnit și amețit de-atât ozon
Și de-amintiri ce-mi reveneau nenduplecate.
Când deodată-n jurul meu s-au arătat
Brazi mulți, brazi morți, ca o pădure năruită,
Un cimitir de brad aprins, de brad crăpat,
Între bureți, prin iarba grasă, putrezită.
Eu am văzut arzând pădurile în vânt
Când canonadele pe obcini bubuiră.
Se înclinau prin munți cu fruntea la pământ
Copacii care legănându-mă-mi doiniră.
Și flăcările uriașe se zbăteau
Ca duhurile brazilor de dureroase,
Rășinile și scoarțele pe brazi trosneau
Și de pe trunchiuri se cojeau ca de pe oase.
Din acest iad în care oamenii murind
Mai încercau să scape totuși cu viață,
Păstrez memoria rășinii sfârâind,
A flăcărilor fâșâind printre verdeață.
Și-a-ngrozitoarei preschimbări: acești copaci
Ce-mi fermecau cu susur limpede auzul
Schimbau în țipăt fremătările lor dragi
Și-i hăcuia și îi surpa în scrum obuzul.
Simțirea asta-ntreagă-n suflet mi s-a-ntors
Și m-a-ncercat cu ascuțișurile-i dure
Când soarele sub nouri licărul și-a stors
Și m-am găsit în cimitirul de pădure.
Se-ntunecase. Putregaiul lumina
Cu pâlpâiri livide-n pâlcuri și buchete.
Pășind grăbit, m-am depărtat de vraja rea
A luminoaselor și tristelor schelete.
Ele sclipeau în urma mea: a fost război.
În fața mea sclipea o stâncă: este pace.
Oh, cât de cald sunau tălăngi în deal, la oi,
Ce moale vântul tremura peste cojoace!.
Curgeau din fluiere doinirile-argintii,
Lin aburea laptele proaspăt în șiștare,
Clipea-nstelarea răcoroasă în tării,
Se clătinau pădurile nemuritoare.