E pomul cel mai vechi de-aici, crescut
Din sâmburele ce, poate (cine știe?),
Vreun trecător l-a lepădat în lut,
Ori l-a adus în plisc vreo ciocârlie.
Pe coaja aspră are negre răni,
Cai albi, germani, l-au ros cândva, de foame
Și totuși el mai dăruie pomeni
În orice an, de sclipitoare poame.
Crengi răsucite-și clatină la vânt,
Înalt, cu coaja arsă, bătrânească,
Mai poate el s-adune din pământ
Puterea care-l face să rodească.
La poala lui e-un cimitir german.
Copii voioși, cu cușme și sumane,
Se joacă de-a căluțul năzdrăvan,
Zburdând printre mormintele germane.
Se miră: ieri era cireșul gol,
Sclipind ca tuciul în apus de soare,
Și-ast-noapte-a căpătat un rotocol
Tremurător, de argintie floare.
Sensul versurilor
Piesa descrie un cireș bătrân, martor al trecerii timpului și al ciclului vieții. Copacul, în ciuda vârstei și a greutăților, continuă să rodească, simbolizând reziliența și frumusețea efemeră.