Strâmbă Troie-a vechii lumi,
Între ziduri nu însumi
Lectorii de epopee,
Roditorul tău Enee
În atâția ani de jaf
S-a-ngrășat și zace-n praf,
Și prin timpi n-o mai putea
Să-ți lungească stirpea ta.
Ți-e Helena-mbătrânită
Cu tentacule moluște,
Rod muncit de alții cere
Să înghită și să muște
Ruginitele lăcate,
Porțile îți sunt surpate –
Lupți cu spasme disperate
În părăgini de cetate.
Te supui păstrând otravă –
Steaguri albe sui spre slavă;
Steaguri sui chemând mai iute
Alte Troie să te-ajute,
Iar ostașii tăi cu mască
Umblă-n taină fără cască.
Oaste nouă, frați ai mei,
Câte douăzeci de ani,
Fii de neînfrânți ahei,
Armele-nvățam a prinde
În aceste vremi distincte –
Să le-ntoarcem spre dușmani!.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea decăzută a Troiei, odinioară măreață, dar care încă luptă pentru supraviețuire. În ciuda înfrângerilor și a trădărilor, există un spirit de rezistență și speranță într-o nouă generație de luptători.