Dragostea mea infinită,
De ce să te mint?
Chiar când alcoolul îmi mângâie tâmpla
Atunci te iubesc,
Ca pe mine.
Tu nu știi, tu nu știi nimic –
Poate mă scoți băiat deștept
Sau,
Așa cum mă socot puținii
Și cum îmi place să fiu socotit,
Un tip cu gânduri banale de om comun.
Eh, cui, ce-i pasă?
Eu îmi împing la fel taraboanta vieții
Și sufletul meu ca un bulgăr alb
Se rostogolește la fel pe zăpezile lumii.
Dragostea mea infinită
Numai față de tine
Nu-mi calculez niciodată gândurile
Eu, jalnicul calculator.
Afara-i toamnă urâtă
Cu frunze banale ce cad ca-n desene stângace
Și pe pavajul acesta pe care-au scuipat generații,
Cerul mărunt a scuipat.
Copacii se bat cu castane
Fac anume ca mâine să se bată cu vorbe
Și castanele țipă neauzit de subțire
În mâinile lor.
Totuși, e-atât de frumos
Pastelul acesta banal și trist;
Atât de prietenește alunecă vântul prin plete
Și baltoaca mă oglindește atât de frumos.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dragoste profundă și sinceră, în ciuda banalității și tristeții vieții cotidiene. Naratorul își dezvăluie sentimentele într-un context autumnal, folosind imagini melancolice și introspective.