Nicolae Volenti – Apusul Soarelui

După dealul ce nutreşte oi plăviţe: mari, mărunte,
A luminei ochi se pleacă şi se-nchide dispărând,
Iar în vale râul curge şi-o copilă pe-a lui punte
Chipu-n apă-şi oglindeşte fără grijă surâzând.
Şi voioşi se-ntorc cu toţii muncitorii din ogoare
Povestind din vremi bătrânii, iar cei tineri şuguind;
Un copil sărind în fugă mână boii la izvoare,
Şi-un dulău, a turmei paznic, vine-n urma sa lătrând.
Şi-apoi pacea e stăpână pe gândire şi mişcare.
Doi luceferi, ochi de înger, de pe cer voios lucesc.
Numai greierul se-aude însoţind cu-a lui strigare
Glasul tainicilor unde, ce cu ţermul şopotesc.
Luna-n palidă podoabă şi pe căi de nori umblate
Se iveşte-n depărtarea printre ei făcându-şi loc.
Iar colo în lumea verde cu-a lor frunţi de chin brăzdate,
Muncitorii dorm în tihnă împregiurul unui foc.