Pe struna-i verde și subțire
Mă-ndeamnă, an de an, să cânt,
Fluidul ei sobor de lire;
Și an de an mai tânăr sunt
Ca-ntr-o statornică iubire.
Iar când răsuflu mai adânc,
Se-apropie de mine parcă;
Eu o absorb și eu o strâng
În jurul meu, câmpie largă
Sau răzvrătit, sălbatic crâng.
Atâta doar că știu prea bine
Când sună slava ei în larg
Că zilele îmi sunt puține
Și că un val pe care-l sparg
E mult mai veșnic decât mine.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra relației dintre poet și mare, simbol al naturii eterne. Poetul se simte inspirat și întinerit de mare, dar conștient de efemeritatea vieții sale în comparație cu veșnicia acesteia.