Și-acestor proști, trebuincios
Li-i simțul de victorii plin,
Decât un sfetnic glorios
Și amintiri apuse-n chin.
Dar când amare fericiri
Cu draga ta trăi-ve-i, poate,
Și peste suflet amăgiri
Vânturi vor prăbuși în noapte
În seara cea solemnă-a mea
Să nu te-ntorci. Eu nu te știu.
Și-apoi cu ce te-aș ajuta,
Când pentru noi va fi târziu?.
* * *
Slab glasul meu, dar vrerea nu slăbește,
Chiar mai ușor fără iubire mi-i.
Ceru-i înalt, vântul din munți sporește
Și gândurile-și țes statornicii.
S-a dus spre alții puiul de nesomn,
N-am supărări pe răul din oglinzi,
Și minutare-n ornice, cum dorm,
Nu-mi par săgeți mortale când le-ntinzi.
Trecutul meu în inimi forță pierde!
Descătușarea vine, totul iert,
Simțind cum luciul fuge și se vede
Pe proaspăt pluș de primăvară-ncet.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecutului și a amintirilor, exprimând un sentiment de melancolie și iertare. Vorbitorul pare să se elibereze de greutățile trecutului, găsind o formă de împăcare și acceptare.