Am luat cămașa ta albastră-violetă,
și o port de dimineață până seara.
Ca o flacără de sudură trec prin grădină
să împreun seara cu ziua
și vulpea cu pasărea, și fructul cu viermele.
Stau în jurul meu
mari grupuri surdomute
și dau din cap – și-mi fac semn, înspăimântate,
să mă opresc.
Cămașa însă mi-e suflet,
e sufletul ce-mi învelește trupul,
sub care trupul se ascunde, se chircește
și cămașa crește, incendiază totul
în împreunare.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a transformării personale prin intermediul unei metafore centrale: cămașa. Aceasta devine un simbol al sufletului și al modului în care ne ascundem sau ne revelăm adevărata natură, într-o lume adesea ostilă.