Ce zgomot făceau pasărea și ploaia!
În geam, în mâini, cerul mare spărgea!
Am supt covorul, rufele și ce mai rămânea –
Noi amândoi umpleam toată odaia.
Noi amândoi. Era vânt. Nu era.
(Cine ține minte? Cine vrea să mintă?)
Strâns ne-am ținut ca un om în oglindă,
Unul în abruptul frig al altuia.
Mai plouă și acum – auzi? – în grup de munți.
(Brazi de apă neagră, coifuri de burgunzi)
Pasărea asurzitoare, ciocul de tablă
Crestează pe stâncă fosila ei slabă.
Unde suntem acum? În gaura frunții?
Fără noi doi, înnebunesc munții!
Sensul versurilor
Piesa evocă o amintire intensă și intimă, plasată într-un cadru natural puternic. Vorbește despre o conexiune profundă între două persoane, marcată de elemente ale naturii și de o oarecare melancolie.