În unduioase liniști am crescut
În pure limpezimi de tânăr veac.
Și graiul omului nu-mi fu așa de drag
Cum cel al vântului, pe care l-am știut.
Urzici și brusturi dragi și-ntâi de toate
O salcie cu plete argintate.
Alături viața-ntreagă am trăit
Și-n legănări de ramuri plângătoare
Nesomnul meu se preschimbă-n visare.
Ce straniu e! – am supraviețuit.
Un ciot a mai rămas, un semn tăcut
Și glas necunoscut de sălcii alte
Crescând sub cerul nostru de demult.
Eu tac.. De parcă mi-a murit un frate.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a pierderii, folosind imaginea unei salcii ca simbol al legăturii cu natura și trecutul. Naratorul exprimă un sentiment de tristețe și tăcere în fața dispariției a ceea ce a fost familiar și drag.