Cu mâna stângă ți-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiților gutui
și de-aș putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că deslusesc, prin crenge,
zvelți vânători, în arcuiții lei
din goana calului, cum își subție arcul.
O, tinde-ți mâna stângă către ei.
Și stinge tu conturul lor de lemn subțire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi și-n jur se șterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
și-ai putea, uitând, să ne strivești în gene
dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.
și-ai putea, uitând, să ne strivești în gene
dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.
și-ai putea, uitând, să ne strivești în gene
dar chipul ți-l întorn, pe brațul stâng.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă romantică nocturnă, unde naratorul contemplă chipul persoanei iubite sub lumina lunii. Versurile evocă un sentiment de visare și fragilitate, subliniind frumusețea efemeră a momentului și teama de a-l pierde.