Nichita Stănescu – A Inventa o Floare

I.
Din nou mă sprijin numai de cuvinte
Nu e nici o muzică să izbucnească din osul nimănui
Și nici sufletul nu are în sine liniștea potrivită orelor fericite legănate în adaosul de alcool blând.
Și nici prietenul cel puternic și apropiat tristeților și marilor idei.
Și nici femeia credincioasă
că o bătrână vulpe gravidă și atotștiutoare
în amănunțitele treburi ale câmpiei.
Și nici îngerul tatuat cu hărți,
nici unul
nu este de față.
Numai cuvintele, numai ele preaputin doritele, –
că niște mercenari nervoși
îmi urmăresc gestul inimii amorțind,
jetul privirii pulverizând
imaginile tradiționale ale lumii mele
alergând sub ramuri, înotând în mare levitând în aerul plin de simunuri.

II.
Vai, înțelesul este mai iute decât timpul înțelesului.
Și nici nu există înțeles ci numai
înțelegere.
Vai, înțelesul prea iute pentru trupul nostru, vorbind o altă limba
Și groază de-a fi primii, de-a fi singurii,
de a ne inventa mereu
în trecutul surâzând aidoma buzelor,
dezvelind dinții albi ai prezentului
sălbatic.
Poate că din singurătate ne inventăm stăpâni.
Zeii nu sunt decât în viitor.
Jupiter
Tonans și frumoasă
Junona urmează abia
să se nască
în antichitatea cea dulce
a viitorului.
Neliniștea, groază
de a fi primii și singurii
de a fi hymene ale universului.
Tălpile sunt mai îndepărtate de creștet decât trecutul de prezent.
Noi,
hymene ale cosmosului suntem,
și din singurătate ne inventăm stăpâni
în viitor.

III.
Orice cuvânt este un sfârșit,
orice cuvânt din orice limba este un strigat
de moarte
al unei specii, din nesfârșitele specii
care au murit fără să se mai nască,
făcându-ne loc, nouă, singurilor, primilor
care ne-am născut.

IV.
Singur sunt și mă sprijin de „A” frumoasă vocală matricea literelor toate.
Și spaima de a fi singuri, de a fi
primii,
de a fi hymene.
Și nevoia de a inventa stăpâni
zei și flori,
toți, absolut toți în viitor,
în viitorul verzui pe care-l numim
trecut
A inventa un rău curgând liber prin aerul fără maluri
A inventa o floare al cărei miros suntem.