Nichita Stănescu – În Grădina Ghetsimani

I.
Să cauți un cuvânt ce nu există
și să asculți cum timpul devine des.
Un cuvânt
pe care l-ai auzit, și brusc
simți că nu există..
Ca și cum ai sări dintr-un somn,
unde nu se vorbea în litere,
unde nu se vedea în vedenii, și
nu se auzea în strigăte.
Strănie petrecere – curgere
a unui fel de firesc
în altfel de firesc
și stăruință a inimii în trupul
unei lumi
care urăște trupul..
II.
Legătura suavă, reazem, prezența și gura,
dar mai ales dinte,
dinte al ideilor.
O, prietenia cea cu care muști..
Numele ei,
fără de nume, la rându-i,
desparte sinele de sine
făcându-l să-și devină sie însuși
hrana îndestulătoare..
III.
De-aș mai fi copil, ah, Doamne,
fiece prieten, dinte de lapte mi-ar fi..
Dar nu mai pot să spun aceasta
când sfoara de mătase a timpului
legată de mânerul cel de aur
al porții, mi i-a smuls
pe toți!..
IV.
Rupt.
Ruptă gingia alinată numai de cuvinte,
eputând să mușc nici măcar
ceafa vorace – a animalului solar.
Apt doar sa sug un lapte acru
din țara unei amintiri diforme.
Și totuși
încăpățânat și sacru,
mă întind peste secundele enorme,
gemând de reci dureri, strigând
creșterea dinților de piatră.
V.
Vai, dacă nu mi-ați rupt atunci urechea,
vai,
dacă nu mi-ați smuls timpanul
înghesuit de trupul de fiară
al adevărului!.
Vine o vârstă
când adevărul
nu mai suportă martori.
Stau într-un colț prăvălit
și timpanul
mi-l las zdrențuit de o taină
Vine o vârstă pe care
adevărul o vrea singură.
Smuls din copilăria comunicării
sinelui cu sine,
album enorm al meu, de Moby Dick
se lasă harponat.
Prieteni, voi – cârje de noapte
ale Eternului șchiop..
VI.
Noi am vorbit împreună vorbirea
acelor trupuri care nu mai sunt
Ficații ni i-am pus pe masă-n cor, zicând
prezentului că seamănă cu fierea
Sprânceana cu sprânceana, rând pe rând
acvile au lansat spre-alaltaierea.
Și-am spart cristale-n pumni ce nu erau
ai noștri de acum
și stinse rugurile, le-am fost întrebat
dacă mai au
vocala „u” din fum..
Noi ne-am fost transplantat gândirea
lent și unic, în vorba spusă
deși se-mpotrivea cetirea
de alfabeturi – și apusă
a hieroglifei care știe
mereu o altă-mpărăție.
Văzută, vremea nu mai amețește
mișcând în trupuri tandrul os
„Este” de acum
e-un altfel „este”,
mai lent și mai umbros.
Pentru ce nu e, maxilare
mai noi, mai hârbe, –
și altă stirpe e, pentru mișcare
mâini singuratice, mai strâmbe.
Din unul și cu unul și cu unul,
rămâne pân’ la urmă unul,
cel care e mereu de fată,
nspăimântat că are față..
VII.
În grădina Ghetsimani
vin la Domnul în genunchi,
pregătit de moarte, Doamne,
visul ți-l mărturisesc.
Am venit din nou la tine,
cu mine si cu ai mei
cu din șapte, șase numai
cu din patru, numai trei.
Ah, pierzarea are fii
si nepoți și strănepoți
Numai tu poți ca să fii
pleoapa-nchisă peste toți.
Brațul meu cel drept și stânga
bărbia și gura, ochiul
soldul, umerele, tâmpla
farmecul și deochiul,
calmul si neliniștea
lănurile, liniștea
pământul și mările
toate sunt pierzările
stelelor – făclii
păsărilor – mii
tandrului lin dingur
celui mai cel singur
făcând nunta tristă
cu ce nu există.