Cad și mor
frunzele de sicomor,
cad și urlă
cărămizile din turlă,
clopote cu aripi
ding-dang, ding-dang
Eu mă rup de piele,
carne fără rang,
nădușind cu sânge,
vouă vă vestesc:
nu mai am ce plânge
în sud-vest,
cu puțina viață
care mi s-a dat,
Eu v-am trăit pe toți
lăsându-vă liberi
cu sfecla voastră argintie,
dragi de fitile arzânde,
căprioare blânde,
frunze fumegânde
sub soare, cu umbre,
umbre curgătoare,
fluvii spre mare,
cu pești fioroși,
cu demni chiparoși,
tu, ochi care se deschide și se închide,
voi, strălucinde stele și livide
Ah, ce risipă e trupul omului,
și ce tron ne este
pentru o foarte puțină poveste,
pentru mai nimic!
Luați aminte!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a condiției umane, folosind imagini puternice din natură și elemente simbolice. Vorbitorul pare să se desprindă de materialitate, vestind o realitate a risipei și a insignifianței în fața vastității existenței.