Marea și muntele viețuiesc împreună
Și iarna fuge de căminul lor.
Fluturii ei albi când se așază pe magnolii,
Pe eucalipți, pe arborii de camfor,
Pe liniștiții palmieri – dispar curând
Atinși de-o moarte nevăzută, stranie,
Și omizile nu se mai nasc.
Oamenii umblă amețiți de lumină
Și se-ntorc întotdeuna dintr-o veghe;
Mersul lor e ca un dans al vântului.
De la soare învață să se urce pe munte în zori
Și când sunt osteniți să se-ascundă în mare.
Sensul versurilor
Piesa descrie o regiune sudică idilică, unde marea și muntele coexistă armonios. Oamenii trăiesc într-un ritm natural, învățând de la soare și găsind odihnă în mare, într-un ciclu continuu de lumină și umbră.