Statură.
Să nu prelingă, să nu pice
Viu spiritul, robit în ea,
La azimi albe să-l ridice:
Sfiit pruncia ei trecea.
Sori zilnici, grei, ardeau sub dungă,
Ușor sunau în răsărit;
Și nori ce nu știau s-ajungă
Și munții, câți va fi-ntâlnit.
Suiau cu iezerii, să cate
La anii falnici, douăzeci.
Vedeau din ceasul ce nu bate
– Din timp tăiat cu săbii reci.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a spiritului uman, folosind imagini ale naturii și ale timpului pentru a ilustra trecerea inevitabilă. Sugerează o contemplare a frumuseții și a fragilității existenței.