Posomorâtă-a lor înlănțuire
Nu e decât un spasm încremenit –
Supremă încordare de granit,
Rămasă dintr-o altă întocmire.
Demult, când dorul lor nebiruit
Îl logodi cu vasta strălucire,
Un braț semeț au repezit spre fire…
Dar gheața înălțimii l-a-mpietrit.
Și-n vreme ce c-un gest de renunțare
Atâtea stânci expiră-n vijelie,
Suvoiul apei neîncăpătoare,
– Șerpuitoare formă veșnic vie –
Prin necuprinsa zărilor câmpie
Se-ndreaptă către mări odihnitoare.
Sensul versurilor
Poezia descrie munții ca pe niște entități odinioară pline de dorință și aspirație, acum încremenite de trecerea timpului și de asprimea înălțimilor. În contrast, apa, simbol al vieții, își continuă cursul spre mare, sugerând o acceptare a schimbării și o căutare a odihnei.