Viața în lumină dispersată.
Zgomotul coșului zincat de gunoi, rostogolit
de rafalele vântului. Automobilele alunecă pe caldarâm
ca apa peste peștii
Gudzonului. Abia de se aude, șters,
glasul Muzei,
în amurg răsunând ca a nimănui,
dar egal, ca bâzâitul muștei ce iese din iarnă,
șoptind oarece cuvinte, dar fără sens.
Neclaritatea literelor. Varza flocoasă
a norilor. Un astru pedepsit pentru brutalitatea
atingerii. Arta lui –
icicum nu e tandrețe, ci miopie, boală.
Viață în lumină dispersată! Și, săptămâni întregi,
să nu pui nimic în gură, decât guvizi și bere.
Iarna, doar ochiul mai ocrotește verdeața,
arzând, ca urzica, oglinda goală.
Ah, la o astfel de lumină nu mai avem nevoie de nimic!
Nici de triumful dreptății, nici de compania drăguțelor.
Conturul obiectului explodează ca o grenadă,
de cum nimerește în mână.
Și falangele rebegesc. E din cauza că
în lumina dispersată gerul
demonstrează proprietatea siluetei – mai ales
dacă obiectul nu-i tânăr și e slab de vână.
Deci, să cântăm, totuși, despre ce nu-i prea departe?
Despre asemănarea dintre întreg și jumătate,
despre sentimentul că parcă v-ați fi bronzat
oarecum invers: sub luna plină,
dăruindu-i unei finlandeze buchetul.
Însă nimeni, umflându-și artera pe gât,
nu va prelua motivul ce-l ziceți. Nici cunoscătorul,
nici publicul obișnuit: cu cât se aude mai bine refrenul,
cu atât mai necorporal este interpretul.
1987
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de dezolare și alienare într-o lume percepută printr-o lumină distorsionată. Vorbește despre pierderea sensului și a conexiunii, reflectând asupra efemerității și a fragilității existenței.