Ce așteptați, prințule?
Ce așteptați?
Ajunge, nu Vă frângeți mâinile.
Oamenii ăștia, prințe, cum observați,
Abia Vă mai rabdă chinurile.
Ei sunt încercați, ei nu mai sunt copii de-acum.
Nu mai dați din aripi deasupra lor.
Ei știu, prințe, că o virtute oricum
Pieri-va-n luptă cu-ăl răuvoitor.
Lor nu le place răul,
Firește, l-or urî,
Dar, totuși, nu-s nici de a Voastră parte.
Ei au venit să vadă
Cum Veți muri,
Murind a miia oară, poate.
Nu, prințe, nu Vă este dat
Să-i uimiți.
Doar Vi-i sortit de-a vrea
Și-a nu putea.
Ei vor goni-n jos, spre-ai lor galoși porniți,
Cu-aplauze primindu-Vă moartea.
Cuvintele devin înșelătoare.
Iar îndoiala-i meserie rea.
Lăsați spectacolul –
Răul să piară!
Uimiți-i – viu rămâneți, prinț sadea.
Sensul versurilor
Piesa explorează starea de indecizie și neputință a unui personaj pus în fața unei lumi cinice și indiferente. El este conștient de propria captivitate și de faptul că orice acțiune a sa este sortită eșecului, fiindcă publicul așteaptă doar un spectacol tragic.