Închiși în camere pătrate, presimțim
din geam în geam, văpaie cu văpaie,
orașul grav cu heleșteie negre
cum urcă-n pat, cum bâjbâie-n odaie.
Meridianul nu ne mai ajunge…
Plutim pe zona lâncedă de febre
castanii goi ne cheamă la fereastră
cu silueta lor de cocs și de vertebre.
Și zace-mbolnăvită depărtarea…
ca-n mascarada tristului bufon,
chemăm copoii dorului la masă
dar ne-mbătăm cu stele de carton.
Convinși de-ntreg balastul inutil,
interiorul zace peisagii –
la ce să descompunem jucăria
și-acestui înger, care-și minte magii?.
Dimineața vine lângă ușă
palida și-n liniștea rebelă
dar pașii noștri mai trezesc asfaltul
contaminat de-o boală paralelă.
Să deschidem degetul și geamul,
trotuarul a trecut prin casă,
rana frunții – cancer – se dezbracă
pe dreptunghiul fețelor de masă.
O tăcere limpede, stilată
mi se plimbă noaptea prin odaie
și-și întinde mâna după mine
luna, ca o rufă, din copaie.
Nu, iubito, munții se destramă,
emigrăm pe rând în câte-un fel –
trotuarul a trecut prin casă
ca un domn cu strada după el.
Într-o seară galbenă pe garduri
s-au văzut inscripții de la Pol,
dispărând prin gangurile arse –
niște arbori mici cu capul gol.
Renii mari cu sângele pe arbori
despica perdelele-nghețate,
traversând taigaua și oceanul
către-o piață publică din State.
Nu, iubito, munții au fugit
mâinile ne ard în sus – tunel;
emigrăm pe rând în câte-un fel
din ținutul morții rătăcit.
Și ne-ngroapă zilele bețive
sub leșia inimii jumate,
toamna zugrăvește-n câmp șopârle,
noi visăm în camere pătrate.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de alienare și dezolare într-un context urban apăsător. Personajele caută o evadare dintr-o realitate sufocantă, dar sunt prinse într-un ciclu de visare și deziluzie. Motivul central este dorința de a transcende limitele existenței cotidiene, chiar și în fața inevitabilei destrămări.