S-a-ntâmplat numai atât:
Avea nasul cam urât,
Vorbele – vreo patru sute –
Îi curgeau invers dar iute
Și-ți sunau toaca-n auz
Babițele lui Urmuz.
Am vrut ca să-mpac măcar
Restul spart de samovar
Sau din linguriți de pai
Sau să-i dau liniște cu ceai,
Dar știui? – că nu știam:
Un complex crescuse-n geam!
Nu e vorbă (cine minte?)
l-avusese și-nainte
Însă între nenufari
i-au crescut solzii mai mari
Apoi mari, și-ajunși în gară
solzu-ntâi ieși afară.
Pelican și-Aristotel
nu știa nici el de el;
Ba la soare, ba-n nisip,
Avea chip sau n-avea chip.
Lasă-l! du-te pe peron.
Dacă-i cald, ia un palton,
să culegi, când cad în rouă,
hermetismele-amândouă.
…Și de-atunci (triunghi, pătrat)
bat în scoică regulat,
că mă râcâie-n auz
babițele lui Urmuz.
Sensul versurilor
Piesa este o succesiune de imagini bizare și nonsensuri, tipice stilului lui Urmuz. Explorează absurdul existenței și lipsa de logică a realității, folosind un limbaj criptic și metafore neobișnuite.