Ei nu știu și n-aud. Și ștreangul se leagănă.
Iocasta visează, ca și cum ar privi
peste râpile Kithaironului.
În sfârșit, acum toate-s departe
și Teba… și Kithaironul…
Așa e viața: unii vând, alții cumpără.
Din odaia Iocastei se vede corul umbrelor.
Odată și odată nu va mai fi luni, marți și miercuri.
Îți mai aduci aminte de cel ce ne-a spus cuvintele acestea? –
Ținea în brațe mielul și ningea.
Taina e să nu te mai întorci niciodată…
Ea a știut.
Un șoarece se juca printre degetele mortului,
tu te uitai la femeia cu obraji de copil.
În seara aceea a venit spiritul galben
și te-a strigat: „Isail!”
tu te uitai la Iocasta.
Ea a știut.
Aproapele lumii e departele.
Pe sub nenorocirea lor merg orbi
semenii omului.
Toți ne obosesc.
Pe toți îi obosim.
Iocasta doarme-n mister.
Și numai orbii văd.
Iar pe urmă orbesc a doua oară.
Nouă ne-ar fi stat bine să rămânem
acolo unde am fost….
Mai scoți acum din umezeală apa?
Un șoarece se juca printre degetele mortului.
Când faci statui, nu stai să le fardezi.
Bântuie ciuma în cetate.
Ce fericită am fost în nesiguranță!
Ici o casă… dincolo alta…
Criminalilor și absenților li se ridică statui.
Să se facă dreptate întunericului!
Nu vreau să știu adevărul.
De ce ne iubești, înfricoșătoareo, cape departele tău?
Era o umbră bătrână deasupra zeilor
și deasupra umbrei stătea Hypnos.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde legate de destin, moarte și iluzie, folosind figura mitologică a Iocastei ca simbol al cunoașterii tragice și al inevitabilității. Versurile sugerează o lume în care adevărul este evitat, iar fericirea se găsește în nesiguranță, reflectând asupra condiției umane și a limitărilor percepției.