Ne dușmăneam, când nu-ncepuse-adâncul
bătut să fie cu nămeți de drugă.
Să calce-abia-ndrăznind, scălda-adâncul –
de după cruci, minciuna… Și pe fugă.
Darmite-acum, sub umbrele ori botul
singurătății mari vâslind pe-afară?
Când încă hanța care-mbracă totul
putea să cadă, a putut să piară;.
când încă mai puteam – chirnogi pe steaguri –
măcar din mers, măcar din șiretlicuri,
că-i dăm simțiri cârpele-n vileaguri,
ne-am gâlcevit în viață pe nimicuri….
Pe cine, bleg, mai mult să-l preocupe,
ce-a vrut să-nsemne-ntoarcerea din noapte,
de-aici încolo? Răsturnate-n lupe,
veninuri noi dau vremurilor lapte.
Vorbesc doar unii… Bulgării ascultă…
în destrămarea lumii-acum întreagă,
pe-a cui balanță inima-i mai multă –
o să se-ndese dracul să-nțeleagă?
Sensul versurilor
The poem reflects on past conflicts and regrets, highlighting the futility of past arguments and the pervasive presence of deception. It questions the meaning of past actions and expresses a sense of disillusionment with the present state of the world.