De sub blănile lui de somn și mucegai,
Soarele intra leneș în cai.
Pământul a spus: „Vreau să mănânc! ”
Lacom, adânc,
Patru broaște țestoase
Au răscolit uitare și oase.
Se săvârșea o taină înaltă
Ca la nașterea întâiului om.
Dihăniile sforăiau prin cernoziom
Parcă ieșiseră, sure, din baltă.
Zi de zi, noapte de noapte,
Pe urmă-au vorbit cu Mariile și Ionii –
Semințele-n șoapte,
De sub brazdele ca bizonii.
Țestoasele de fier erau undeva în șoproane;
Din toate părțile le înghițeau zările.
Uriași cu arcane
Și-au arcuit, ca pe-o apă vie, spinările.
Până ce într-o dimineață deasă, tulburătoare,
Tinere ca oamenii care
Cu toate iubirile prin toate casele
Cred-au răsărit grânele, s-acopere oasele.
Și pământu-a mâncat
Lumină din lumina cu care era îmbrăcat.
Sensul versurilor
Piesa descrie un ciclu al naturii, de la somnul iernii la renașterea verii, văzut ca un eveniment sacru. Pământul este personificat și hrănit, iar apariția recoltei este comparată cu o naștere, subliniind legătura profundă dintre om și natură.