Ultima lume.
Stau
ca într-o piersică din care
oboseala
scoate în fiecare zi
tegumente, grimase ori stropi
de praf.
E o lună pe cer ca un marsupiu.
Voi, picături de ploaie. Eroism al infinitului.
Bolborositor ospăț. Proaspătă
prididire
îmbrobonând cărnurile lumii!
Vai, timp
nealterat de cunoaștere….
Dense-egale-continue
unalângăalta
ca
niște
ostași
vin să cucerească pământul
și cad
la datorie
de la începutul apei
și-al vieții.
Ce oi prostuțe, cu bănuții lânii
găuriți de lacrimi!
Ploaie – fată subțire ca o grisină –
tu nu ai decât șansa rănii…
Sensul versurilor
Piesa descrie ploaia ca pe un element purificator și inevitabil al naturii, asociind-o cu trecerea timpului și cu efemeritatea vieții. Picăturile de ploaie sunt văzute ca niște soldați care se sacrifică pentru a hrăni pământul, iar ploaia însăși este personificată ca o fată fragilă, sortită suferinței.