Ion Caraion – Am Cunoscut la Danzig o Femeie

Doi ochi de sticlă mă făceau să sufăr
La
Ceainăria
Serii de pe cheiuri.
Tu, mare, -ți vezi și-acum de obiceiuri.
Te legeni încă, lujer de nufăr.
Am cunoscut la
Danzig o femeie.
Privea absent ca-n
Crimă și pedeapsă.
Ori soarele, ori melcul de pe coapsă a-ntors-o către mine dinspre-aleie.
Și-a ridicat ciorapul; îmi zâmbise — și-am zăbovit sub firma violetă a după-amiezii, muți ca-ntr-o vignetă.
Mai tremuri încă, floare de narcise?
Să nu-și înțepe-n ele vreo vioară, medalioanele de email și dantelă și le-aplecară, în treacăt, de la vela
trimisul nou al soarelui de vară.
(Dintr-un poem pierdut)
Am cunoscut la
Danzig o femeie.
Plouă mărunt ca-n
Crimă și pedeapsă.
Surparea moale-a umbrei de pe coapsă stârni o velă.
Negre orhidee
pe brațe marea-n zori îi aruncase; visa-n nisip, vindea acuarele la trecători ori au strigat-o ele — eriniile nordului pletoase.
Am scos un crin și m-a privit agale — oprită-n pragul cafenelei scunde — cum umblu-n zarva zalelor rotunde din coșul cu tristeți orientale.
Profilu-n seri de neagră orhidee tăcerea vorba zâmbetul privirea
Și-aceleași crengi scandau nemărginirea.
Am cunoscut la
Danzig o femeie
Se lumina un yacht ieșind din radă; se depărta ușor o pâclă rece; eriniilor nordului, cum trece, le auzeam convoiul
Sieși pradă,
surpase gândul albe cataracte, și-amiezile tăcerii statutare înzăpezeau pe lespezi de răcoare ca-n soarele etruscilor,
Socrate.
Din lut și-azur, din abur și bucate, mireasma solitudinilor pure
încăibară hățișul de pădure vărsat în somn ca luna pe-o cetate.
Vindea pe străzi surâsuri și amoebe ori ceai — în port, ori (toamna) mirodenii
De briza mării-ncet furați și-a lenii, sculptarăm legi de care n-or să-ntrebe
nici soarele, nici vântul.
Sunt durate ce nu răspund la nici o întrebare.
Stârnirăm legi — și ele trecătoare — și-un yacht cețos plutea-n singurătate.
Tăcerea mersul foșnetul privirea
Din coșul cu tristeți orientale mă-nlănțuia plângând o mână moale.
Și-aceleași crengi scandau nemărginirea.