Se leagănă-n fereastră și sforăind se-ngrașă,
cu ghearele de sânge, o mâță uriașă
din care ninge-alene de ieri și-orașu-ntreg
s-a populat cu soiuri pufoase și strigoi.
Mă mișc prin somn cu grijă aș vrea să înțeleg
în care veac mă aflu sau unde sunteți voi,
sau unde-am fost eu noaptea, dar nopțile se curmă
în bezna și mai mare a nopții de pe urmă.
Înot și tot mai slabă mi-i vlaga și-o să-nchei
cu-notul și cu mine, prin glod, prin vâsc, prin clei.
În propria ei burtă, în propriul ei trup
deschide o cutie pisica de zăpadă,
mă vâră cu o labă într-însa, eu astup
fereastra. Nu mai ninge. Și n-o să se mai vadă
ce-a fost, ce e afară. Pisoii albi, orașul
au dispărut cu mine în lumile de-apoi.
Mi-aduc parcă aminte cum lopăta luntrașul.
Nu, liniștea nu-i gheară. Nu, somnul nu-i strigoi.
Mi-aduc aminte parcă de apa fără maluri,
de drumul fără capăt și de-o ivire-a voastră
printre mormane strâmbe de gol de idealuri.
Abia puteam distinge – veniseră-n fereastră
și fluturi și ziua și noaptea și puțina
speranță nebunească ba cu, ba făr-aripe.
Mi-a năzărit că-n gară vă deslușesc lumina
ciudată a atâtor familiare clipe,
a zilelor de-acasă, a tainei dintre noi.
Că totu-i nebuloasă, că somnul nu-i strigoi,
nu-mi spuneți… E degeaba. Să rezumăm: contează
din vălmășagu-acela iluzia de rază
în care doar pisica torcând, ca o mașină
de consumat simbolic tăcerea în pachete,
mișca încolo-ncoace, știind cum se combină
pomada insomniei cu șoaptele încete,
și ne-a ferit cu laba (de-altminteri foarte scurtă)
grăsuna! de coșmare, vârându-ne în burtă
la ea. Pe sub mustață (iar puii-o ling pe bot)
îi curge încă sânge din noi. Și-atâta tot.
Atâta tot… Ascultă: grădini de sunet mari
își picură frunzișul pe tâmple. Parcă-și varsă
pe degetele lumii filozofia-ntoarsă
o navă de languste, o plasă de homari
(Eterna Ars amandi cu jucării prin bâlci)
sau restu-acelor alge de care marea geme
iar gemetele-amânării înșiră alte gheme.
Ce noduri verzi, ce borte, ce bucle și ce gâlci…
Sau câte mirodenii! Mașina și pisica
se leagănă-n fereastră. E lapsus. Nu mai ninge.
Abia puteam distinge, printre mormane, mica
lumină, gara, timpul sărind cum sare-o minge.
Sensul versurilor
Piesa explorează granița dintre realitate și vis, viață și moarte, într-o atmosferă onirică. Naratorul se pierde într-o lume confuză, populată de simboluri și metafore, căutând un sens într-un univers incert.