Cu apele-adormite-n mine
de cine știe câte veacuri,
mi-au răsărit pe suflet lacuri
prin care mișună jivine.
În molimă și colcăitul
pieririi certe ce mă-nchide,
aud cum urlă infinitul
acestor mari păduri lichide.
E-o reversare planetară
de ploi, prin care însetații
îndrăgostiți de lună-și cară
fantasticele oase-n spații.
Ca peste-un cosmic stârv, în seară
când dorm solzoasele șopârle,
popoare mari de ciori coboară
spre talmeș-balmeșul de gârle.
Mă-nec în fiecare noapte,
iar înecații de-altadată
– frumoși ca fructele necoapte
mă iau de mâna și-mi arată.
cadavre lopătând sub stele
c-o resemnare ideală,
în cranii albe și inele
rămase de la altă gală.
Și-apar pe valuri fete moarte;
e frig și sânge-n vizuină;
iar ploaia plouă mai departe
și-necul nu se mai termină.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare onirică sumbră, un coșmar acvatic plin de imagini macabre și simboluri ale morții. Eul liric se confruntă cu înecul, cadavre și o atmosferă generală de disperare și frig.