Ești cârpa care spală pe jos.
Celălalt ochi nu ți l-au scos.
Astăzi luna n-o să vie.
Ce frumos, la ciori, din pod
– atârnat de bagdadie –
râdea primul idiot!
Lasă,
grimasă,
că știu:
a fost un cer plumburiu.
Când s-au descâlcit mădularele,
apunea soarele.
De când te tot port
mască de mort?
Văduvele
cu măduvele
coapte.
S-a făcut noapte.
Iar nopții îi flutura părul.
Mai târziu se va ști adevărul.
Nu de flori de măr
flutură un păr.
Trecători… trecători…
prin lumea cu cocori.
Polifem era iapă.
Afrodita mânca ceapă.
O sabie
avea scabie.
Poseidon
locuia într-un bidon;
conopida
cu omida;
colbul – pe bust.
Dezgust.
Și m-am uitat cine
– cabotine! cabotine! –
a deschis binișor ușile
să nu simtă brândușele,
ori văzduhul, ori bruma,
când o să iasă huiduma.
Iar lumina de la birt
s-a stins peste fecioara din spirt.
Sensul versurilor
Piesa explorează un univers macabru și absurd, plin de imagini șocante și simboluri întunecate. Sugerează o lume decăzută, dominată de moarte și disperare, unde valorile sunt inversate și grotescul devine norma.