Deasupră-mi cresc măguri de colburi și nalbe (o, trupul acesta ca un coif de furnici) de parcă toată moartea s-a zbenguit pe aici cu pântecul gol și pulpele albe.
Nimic nu-i absurd și nimic nu e logic.
Seara mă-ntorc și m-așez în sicriu, sub toată-oboseala de timp ontologic —
și tare-i târziu și tare-i târziu.
și nu se mai clatină nici o umbră, -n hlujani de piatră așează văzduhul o hârcă.
Beau singur în raclă de-o mie de ani cu necroforii de-anateme-n cârcă.
O gheară lălăie mi se cățără-n gând și-s singur în groapă cu-o mie de guri.
Năpârcă! Năpârcă! eu cânt și tu-njuri — și-i noapte, și-i toamnă, și nu știu ce cânt.
Am iubit, am crezut, am purces — prin vămi țopăind ca o iadă, ca nici un înțeles să nu mai aibă-nțeles
Statut e cuvântul, iar lacrima — fadă.
Ce fel de gândac să-mi bea plictiseala?.
Acum, când se râde, râd ochii sălcii.
Eu însumi prin mine arar întârzii,
ca un om care moare și-și tăinuie boala.
Un cimitir de pâslă e totul, când nici un început nu mai începe de-acum, sub pomul de aur cu țopăitul postum, mi-aud de departe funinginea și ciotul.
O scârbă de viață cu febre și come lâncezește în mine din nu știu ce veac.
Mi-nnumăr lichenii de pe tibii și tac între oasele mele ca-ntre primele dogme.
Între oasele mele ca-ntre primele dogme, ascult despletirea din lut și din vânt, cum se târâie brânca în gârlici de sodome — și-s singur, și-i toamnă, și nu știu ce cânt
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de pierdere și singurătate, reflectând asupra morții și a deznădejdii. Vorbitorul se simte izolat și copleșit de scârba față de viață, căutând un sens într-o existență aparent lipsită de valoare.