Ion Caraion – Antichitatea Durerii

Erau semne, o ceață
era-n fața ochilor azi-dimineață
Mein Gott! Meine Frau!
ca pe-un scripete
suiau coborau
mutele sumbre
torențialele țipete
Totdeauna au venit la mine arătări, umbre
de oameni care fuseseră și nu mai erau
totul a durat
cât ne-am spus minciuni
când ne-am spus adevărul
se spulberă prietenia și dragostea
rămase
un pământ ars
dar tu spuneai adevărul chiar și când mințeai
iar eu mințeam chiar și când spuneam adevărul
dintr-o experiență a zădărniciei
dintr-o zădărnicie a experienței
doi trecători
nedumeriți că iubirea
refuzul de a vedea
pe cel ce se arată și ți se arată
refuzul de a comunica
n-aveam ce să ne comunicăm
dacă nu ne vom bate
dacă nu vom muri mulți, foarte mulți,
vom muri toți
de partea rea a istoriei
fulgeră
un arbore ca o rugăciune
lucruri se ascund și revin
din invizibile lumi ·
o săgeată nu știu încotro
de cine trimisă
cântă apa neagră
am numai ce n-am
al nimănui e totul
din nou tăcând în mine
tăceri imemoriale
izvor de oameni
fericirea nu e pentru oameni
zadarnice răni zadarnice sume
arbori mergând
nicăieri
e ieri
Cine știe unde-ai fost în acea noapte
La care prispă La care munte
La ce rege
Ori cu cine-ai vorbit Ori ce vechi noime, ce taine
mărunte
v-ați încredințat unul altuia, ce legăminte
O! timpul n-are timp să rabde.
Care zăbavă nu minte?
Care așteptare nu-nșală?
Viața-i o magazie când plină, când goală
prin care se vorbește și nu se-nțelege
nimic. Un ornic bizar.
Care apoi și iar
nu-i încă și dacă?
Se-apleacă Se ridică se-apleacă
pletele salciei. Vedenii, S-au depărtat.
Strigoi și fantome din nu știu ce leat
betegi, betege,
toarce iară soarta, țara tâmple
Unii Altele și-au scos
bobii din lingură..
brațele din umeri.. Din broasca Ușilor, cheia..
Totul s-a întâmplat cum trebuia să se-ntimple
Petele n-au față și dos
Vedeniile n-au vine
Cine știe unde ai fi fost în noaptea aceea
și cu cine
Noaptea ca un gong pentru totdeauna stricat
Eu însă eram singur
și te-am așteptat Primăveri.. Toamne..
polare zăpezi rebele..
Întotdeauna am venit la gară, Doamne,
mai devreme decât pleca trenul.
și te-am așteptat la toate trenurile vieții mele,
să te-ntâmpin.
Mă vedeau cum bat câmpii-n
zadar – copiii, acarii, vântu’ limbut.
Tu n-ai venit. Sau ai trecut
fără să cobori.
Habar n-am în care tren ai fost ori
unde și la ce te-ai fi dus..
Câte lumi n-au răsărit Câte n-au apus,
până să se-nsereze de tot și timpul să se termine și
să se facă urât!!
Acuma, că-i așa de târziu încât
nu va mai trece nici un tren și nu va mai fi nici un
an,
mi-nchipui c-ai fost în fiecare din ele
însă erai obosit ca un elan
pe care-l fugăresc la pol haita de iele
și spaima și frigul,
că ațipiseși, că visai și de aceea. n-ai mai apărut la geam, n-ai mai coborât
n-ai mai pus pe nimeni de pază la digul
dintre mocirlă și stele
dintre urât și urât
Cum își așteaptă femeia
iubitul din războaie, te-am așteptat la toate trenurile vieții mele în soare, în ploaie,
până m-am destrămat
Însă tu n-ai mai găsit semnul, aleea
(Nici adevărul nu-i adevărat),
dramul de drum
pe care-apucând să dai de timpu-ntâlnirii.
Ca strigoii mitologicei Asirii,
ai fi călătorind și-acum
prin cine știe ce năprasnice ierni ori toamne,
prin cine știe ce vraiște, ce vreme, ce putred,
Trezește-te, Doamne,
să n-ajungi în țară străină!
Tibrul curge în eternitatea Romei
Era întuneric peste tot
Cetatea-i o scuipătoare
împodobită cu teste
Noaptea ninge și dănțuie
N-am nevoie de o sută de oameni
Ci de-un om
și mi-ajunge
ce taină.
Mie căruia dragostea nu i-a ajuns niciodată
O! dacă aș avea o sută de oameni
O! dacă aș avea o mie de oameni
și încă nu mi-ar ajunge
Cât mi-i de sete..
Cât mi-i de dragoste.
disputa zeilor cu insolența și cu electricitatea
e teribilă
morții vor amesteca ziua și noaptea
într-o aceeași uitare, într-un
același, noroi
și alte legende vor continua despărțirea
Un neam a. fost dat la câini
și chiar nimeni să nu plătească?
îmi târam aripa
ca un cal de păpădie.
aș vrea să mă prefac în piatră
un misticism. un narcisism
agonizant ca pustiul
– nu în strigoi..
Se aprinseseră luminile
în toate
odăile poeziei