Prea obosită frunte, dorul grav
nu-l mai lua pădurii, nu-l mai duce, lasă…
tinerețea moare-n orișicare casă
și în fiecare vers moare-un bolnav.
Cutele tristeții, ca niște haite,
strânge-le acolo – zestre – la fereastră.
Poate niciodată viața nu-i a noastră
– cui să ne mai plângem și să zicem „haide”?.
Cui să prindem mâna? cui s-o sărutăm?
cugetele noastre nu mai au putere
nici pentru un cântec, nici pentr-o durere –
plângem pentru alții și ne bucurăm.
Negurile-nșeală, frunzele se duc –
toate sunt degeaba, toate au să plece…
catifeaua palmei se va face rece,
n-am să te mai caut, n-am să mai te-aduc.
Poate niciodată noi nu știm ce vrem…
alte țărmuri seara alergăm să prindem
și ne vindem anii la popice-i vindem
pentru o țigară, pentru un poem.
Toate sunt degeaba, nu mai plânge fumul;
toate știu să doară și să te despoaie…
toamna cu cenușă tremură-n odaie,
iar la geamuri brazii ne sugrumă drumul.
Prea obosită frunte și prea tristă
lasă stricăciunii jalea, altădată…
Nu-i fereastra noastră viața dezbrăcată,
ci tușește iarna pieptul în batistă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și deznădejde față de trecerea timpului și inevitabilitatea morții. Vorbitorul reflectă asupra pierderilor și a efemerității vieții, sugerând că toate eforturile sunt în zadar și că bucuriile sunt trecătoare. Tonul este unul de resemnare și acceptare a tristeții.