Ion Caraion – Geneze I

Mâinile miros a gutui, a ienupăr și-a bine.
Apa împietrise – și i s-a întors rodul în matcă:
repurcedere tânără.
După propriile-i urme, ochiul de veghe s-a luat ascuțit.
Nu, conștiința n-a murit pe prispa învinsului.
Timpul umblă prin lume.
Înaintea mea-i atâta somn!
În casa morților se vorbea cu fluturii de noapte.
Pământul face femei de văpaie
de care – dacă te-apropii – dispar.
Printre genunchi și pe umerii Cazanelor, se cațără vara.
Ca să se prefacă în drumuri, în faguri și-n stele,
pete ici-acolo,
veacuri de-a rând,
oamenii dormiseră pe câmp.
Înaintea mea-i atâta rouă!.
Cu vorbe păroase cu pulpele lui,
de prea viu soare –
muntele semăna a tigru.
Pleacă oamenii și rămân potecile.
Socialismul e zâmbet.
Vidrele au ieșit din valuri cu puii în gură,
așa cum rădăcinile arborilor înfipte în oase
ies noaptea după sunete –
și coropișnița fricii, deodată,
uită să le mai sfârtece întunericul… Ori așa cum se-aude
dintr-o arheologie depărtată, cu orașe de nichel, vocea
fetelor cu capetele ca niște plante marine.
Plop gol. Apa copilări prin pești.
Pe grumajii verzi ai tăpșanelor, ca niște piese de șah,
oile răspândeau balade și singurătate. Văzduhul
răspândea berze.
Pleacă umbrele și rămân potecile
cunoașterii. Socialismul e zâmbet.
Întrebările și viața vin de la oameni și se-mbracă-n
tulburătoarele lor chipuri. Și prefac lumea.
Lujeri înrourați de floarea soarelui
se izbesc în câte-o frunză, în câte-o depărtare.
Tristețea s-a ascuns în ceața
clipei fictive. Împlinit și domol,
pluteau gândurile pe deasupra oamenilor.
Munților li se chirciseră genunchii,
aerul avea mâinile de fân
și vorbea cu cocorii, și cădeau frunzele
bucuriei pe deasupra oamenilor….
Fetele lui, florile, s-au uitat la el:
soarele intra în lan, împodobit cu aburi de aur.
Topire verde. Fusese dimineață și se-auzeau
tropotele viitorului.
O, cei care iau totul de la început: plămadă, mers,
metamorfoză.
Cei cărora viața nu le-a dat încă prea devreme toate
răspunsurile – și de aceea sunt dârji.
Cei care – fructe fără coajă – se întorc după chinuitoare
călătorii pe mările absurdului, prefăcând
agonia în uimire.
Cei în care flăcările nu uită – și de aceea aerul se îmbată
de ei, alergând spre podul cântecelor,
laolaltă cu toate vietățile.
Iarba răsare în cer printre coacăze.
Cuiburile – prăvălii cu viteji – ne chemau pe la ele.
O umedă piele
își pârguie rocile. Unduitor,
după aceea totul intră ca într-un sat
cu zeități blânde, cu sălbăticii lingușitoare;
câte o schemă de fulger închipuind nenăscute
civilizații
iese atunci din haina fără gaică a stâncii, din gâtul
fără trup al norilor.